Mă scot din lumea ce dispare
Vânt moale mângâie cu pana
pleoapa-mi lăsată înadins,
culcată-n iarba deasă, geana
aduce-aproape cerul prins.
Albe-n lumina suspendată,
cărări de pace mă străbat,
sunt ridicate dintr-odată
simțiri în pieptul decupat.
Mă scot din lumea ce dispare,
totul a curs, începe tot,
gândul așterne depărtare,
nimic nu vreau de-ar fi să pot.
Acum, când timpul mă înseamnă
ca piesă într-un singur act,
nu judec dacă mă condamnă
vreo fire strânsă în abstract.
poezie de Maria Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Maria Mihăilescu. [Vezi poezii despre lumină, poezii despre vânt, poezii despre timp, poezii despre pace sau poezii despre gânduri
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.