Într-o după amiază
femeia din fața mea privește
gulerul cămășii mele
albastre
precum culoarea orelor
în care îmi pierd timpul așteptând
să se întâmple ceva
nu știu ce, cu siguranță ceva ieșit din obișnuința unei după amiezii tihnite
în care-mi beau cafeaua pe terasa hotelului fiind privit de o femeie frumoasă
mă întreabă
cât este ceasul?
nu-i înțeleg graba,
pe frunte îi tremură un gând,
întârzii să-i răspund,
îi privesc buzele subțiri cu care soarbe din paharul cu picior,
își petrece degetele lungi în jurul țigării,
o văd deja trădând în brațele altui bărbat
într-un autoturism spațios,
acesta își petrece brațele în jurul taliei sale
luând trofeul oferit la pieptul său
ca pe o proaspătă jucărie de plus ce-i acceptă parfumul și sărutul
chiar dacă ea are o singură dorința să nu-și strivească coafura
de ceafa îndesată într-un costum cu ștaif din care răsare un portofel gras,
ea își asumă rolul de victimă cu scop înalt
mai semeț decât o noapte de primăvară petrecută pe lună,
eu stau în scaunul meu visând la următoarea damă ce-mi va da o cafea
să-i ofer compania
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ovidiu Cristian Dinică. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.