Eram
eram femeia răscolind neodihna,
mutam pereții din loc
și-i atârnam de lună.
nu existau sensuri moarte
doar clipe pline de fluturi
culese fără migală din orice culoare
și-un rai plămădit din lumina din ochi.
te culegeam din iarba albastră,
imploram umbrele să te lase în pace.
m-au răpus cuvintele nespuse,
cămașa gri lipită de bandaje,
palmele neodihnite de fiecare zi,
detaliu plin cu neliniști, fără minuni,
golul născut din timpul spart,
treptele de ceară de sub tălpi.
exilul meu a evadat invers,
cu fluturii ce secretă nori
în neantul total ce mă-nghite.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre neodihnă
- poezii despre lumină
- poezii despre fluturi
- poezii despre pace
- poezii despre nori
- poezii despre naștere
- poezii despre femei
- poezii despre cuvinte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.