Prea greu
noi eram sobri și purtam măști respectabile
călcînd peste zidurile care se frămîntă sub cetate
peste dureri din carnea raiului de sub noi
sărmani ca sufletul unui dascăl bătrîn,
imaginea unui Dumnezeu viu ne trezea din somn
și ne ascundeam cu frunză de smochin locurile intime,
locurile goale pe unde intrau în noi culorile frumoase,
și viersul păsărilor și vîntul ostoind marea
prea tare iubeam cerul, prea tare ne ciupea arcușul
prea greu era să privim frumusețea cu ochii,
prea greu era să ascultăm muzica de veacuri,
deși am asurzit,
noi cei din linia întîi, secerați, ținînd piept lumii
cu toate simțurile noastre,
goi și singuri,
ca niște soldați pe scutul care îi apărase
poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.