Forfotă
Primăvara mult prea rece
ne îmbată cu iubire,
timpul care nu mai trece
e cuprins de fantezie.
Forfota asta discretă
ține-n pumni natura toată,
care-ar vrea să se trezească
dintr-o moarte întruchipată.
Țipă florile-n fereastră
strașnic fiind acoperite,
de un strat frapant de gheață
și de-o urmă de speranță.
Iarna coase cu mătase
țurțuri grei de casa mamei
sunt săgeți de dor trimise
de amurgul singuratic.
Care-ar vrea doar cu iubire
să topească gerul aspru,
țurțurii grei ca de piatră
să-i transforme-n amintire!
poezie de Daniela Fărtăiș
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.