Luleaua uitării

Pe un colţ de policioară, şi-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceaşcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-şi murmură vecernii.

Un păianjen a ţesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart şi din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înţepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

Parcă seamănă a rugă, sau o listă de bucate,
N-a mai apucat se vede, să le-nşiruie pe toate
Şi din umbra unei uşi, parcă face semn ciomagul
Cheamă, ceartă şi aşteaptă, doar s-o înturna moşneagul.

Pălăria găurită, zace-n prispă aruncată
Nimănui nu-i trebuieşte şi se rupe nepurtată,
De s-ar face vremea aceia, când era unchiaşul tânăr
Toată supărarea casei, ar duce-o râzând pe umăr.

Şi s-ar veseli să ştie, că n-au împărţit luleaua,
Nici din ceaşca fără toartă, nu s-a mai băut cafeaua
C-au luat tot ce se putea, ce-au crezut folositor,
Şi-au lăsat odaia-n seama vremii şi uitărilor.

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!