Turbulenţe

Mi-e Universul aproape strâmt şi stelele se îngrămădesc
Că-mi vin cu-ntreg alai de umbre, pe trupul meu şi-l răzuiesc
Dintr-o genune se revarsă vulcanii altor începuturi,
Pe umeri duc povara lumii, croind cu ochii, mii de scuturi.

Şi din agonia încleştării, se naşte templul mântuirii,
Pe-altarele închipuite, să-i ardem sufletul iubirii
Îngenunchează talpa vremii, în faţa fiarei şi se-nchină
Pe fruntea viselor de mâine, tronează tiara ei divină.

Mi-e Universul cald în palmă, şi mi-l amestec cu lumina,
Din furibundele dureri, se-alege-o taină, eu am vina,
De-a nu pricepe ce înseamnă: respirul cast-n Univers
De-aceea caut şi-mi aştern, nedumerirea mea prin vers.

Habar nu am de ce cad stele şi toate-n creştet nimeresc,
Poate-i un semn, că nu e timp să îmbrac destinul pământesc
Şi-ar fi păcat să nu încerc, măcar o clipă să mi-o zbor
Spre miezul unei galaxii, în focul ei nemuritor.

Mi-e pasul parcă-nghesuit şi prin tăceri mă poticnesc
De s-ar preface noaptea-n ziuă, pe gândul meu cel omenesc,
Mai dulce mi-ar părea ispita şi m-aş ascunde în veşnicie
Pe ancestrale căi, albastre, sau călimări cu apă vie.

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!