La sindrofia epigonicilor timpuri
Îi voi spune vântului să tacă
și de ochii noștri triști să se ascundă.
Când la primul bal în armonie
vor da amicii miei artiști o sindrofie.
Să îmi rămâi zadarnic aproape
parfumul să mă îmbete printre șoapte.
Când luna licăre in noapte
și spaima nu se-avântă afară din palate.
Nu voi corupe lumina inutil,
cu mandolina să-mi cânte un vodevil.
Și nici paznicul credincios de la poartă
să îmi păzească cu credință musa moartă.
Nu voi folosi nici unelte de tortură
și nici acatiste voi da fără măsură
La un călugăr dintr-un schit pustiit
ce a lăsat o mamă plângând că s-a răspopit.
Voi cânta nopții să cedeze somn lin
chipului atârnat pe perete de un cui.
Când toamna îmi va rămâne ușarnică pe drum
acoperită de frunze hai-hui.
Să sângereze peste mine cuvinte aievea
ca un pansament de pus la rană.
Când algoritmul identic nu va mai durea
în saltul păcatului de odinioară.
La sindrofia epigonicilor timpuri
nu vei avea chip de poet chinuit.
Linșat de o durere măruntă din plânsuri
ce se scurge pe caldarâmul de granit..
Ca o daltă în marmură cu puteri
săpând când somnul te va fi răstignit.
Rămâne un ceaslov de gânduri
peste amurgitul pasării măiastre, din versul slăvit.
poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Lidia Popa. [Vezi și următoarele:
- poezii despre somn
- poezii despre poezie
- poezii despre noapte
- poezii despre muzică
- poezii despre lumină
- poezii despre vânt
- poezii despre versuri
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.