Pământ și foc în inimă străpunsă...
Schimb doar vorbe, omor doar timpul
ce îmi pare
și viața mi-e frumoasă ca încercare...
destinul nu-l forțez, încerc să ies
din transă,
și mă întreb... mai am vreo șansă?
dar nimeresc în ceață,
aceeași glie
sunt îndrăgostit, mă simt usor
ca somnul lin, fermecător,
de o stafie.
Și ziduri albe - incolore...
o lume fără margini, în imaginația mea
de copil pus la colț pe coji de nuci
în sala pașilor tăcuți
melancolic și prudent îmi pare azi pământul,
puțin înjunghiat
din nor, apare vântul.
poezie de Octavian-Sergiu Ciurtin (februarie 2008)
Adăugat de ve@nu blajan
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.