Solitudine
În nemișcările lor, statuile respiră încât le cresc aripi
În infinit
Din pleoapa întredeschisă lacrima se prelinge
Într-o altă zi în care oglinzile transformă imaginile în hârtie -
Reflexii de zbor inert.
Atingem lumina cu degetele și prindem chipuri
După ce somnul se duce, rămân insule de sare din lacrimi uscate
Trecem sentimentele de la unul la altul cu mișcări de perpetuum mobile
Fără să lăsăm nimic la vedere
Iar cuvintele curg pe piele ca niște umbre.
Între prima și ultima zi de sculptare
Primim căldura ce ne modelează,
Închizând-o în noi într-un mod unic.
Ne intoxicăm cu aer, dar îl schimbăm între noi
Neclintirea noastră se face în liniște,
Pentru că niciodată privirile absente nu ating soclul.
Fără să îmbătrânească vreodată,
Statuile poartă în ele portrete de oameni vii.
poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Alice Diana Boboc. [Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre lumină
- poezii despre somn
- poezii despre singurătate
- poezii despre sculptură
- poezii despre schimbare
- poezii despre portrete
- poezii despre mișcare
- poezii despre insule
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.