Vânătorul, broasca şi fazanul

un vânător rămas fără permis,
nemaiputând să-mpuşte lei, gheparzi
ori elefanţi ca-n vechi safari,
nici măcar de prin păpuriş şi stuf
din bălţi, bâtlani, răţoi sau alte orătănii,
s-a mulţumit c-a prins o broască,
nu s-o omoare ci s-o chinuiască,
satisfăcându-şi doza de sadism,
legând-o de picior c-o aţă,
făcând-o să orăcăiască după voia lui.

până-ntr-o zi când a văzut
un biet fazan cu aripa rănită.
a ticluit un plan. n-a pus capcane
nici laţ să-l prindă ci,
cu gugu-lugu, l-a ademenit
cu vorbe, boabe dulci de gând
până fazanul singur a venit
să-i ciugule din palmă.
nimic de zis chiar l-a-ndrăgit,
domesticit, l-a scos şi-n lume,
aşa, ca animal de companie...
ba într-o zi, când cuibărit
la sânul său stătea fazanul,
l-a mângâiat şi a şoptit:
tălpile pupa-ţi-aşi ţie doamne
că-i bine să ai lângă tine
un fazan şi nu o prăpădită broască...

tandreţea n-a ţinut prea mult,
de el s-a plictisit,
că-i un molâu şi dobitoc, si etc...
şi-a început să-l chinuiască.
fazanul că-i fazan a tot răbdat
zicând că-i glumă, că-i o toană,
până în crug de iarnă când trezit din vis
şi vindecat de rană şi minciună,
el a zburat lăsând în urmă
un vers de cânt îndurerat:
eu te-am iubit atât de mult...
rămâi drag vânător şi fă ce vrei,
oi fi fazan dar nu sunt broască...

morala? nu-i nici o morală
iar dac-o fi e doar pentru fazani -
de vânători să se ferească...

fabulă de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!