Vântul

Mor culorile frunzelor,
vântul scutură copacii.
-Nu-l face să tacă!
El soarbe albastru,
e viu, e-n transă şi aleargă.

Zarea şi-a pus o mantie, în valuri albe,
iar ochiul mi-e înecat în vânt.

Ziua priveşte stângace
în luciul oglinzii mincinoase.
Timpul îmi expiră încet şi sigur,
în concentrice sculptate în nisipuri.

Au rămas cuvinte nerostite,
pe masa palidă şi goală,
sugrumate de dezordinea gândirii.
Marginea literelor îşi păstrează întunericul,
tăcerile se sfâşie în riduri,
în oraş e lumină şi vânt.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!