Poate îmi răspunzi din iarna ta...
Nu mă-ntreba de ce te caut iară!
(Am mai promis că-am să te uit, cândva).
Dar, șuieră prea tare vântu-afară
Și îmi aduce-n casă iarna ta.
Și cum să n-o primesc, când amiroase
A mere coapte și-a parfumul tău?
Și ninge cu zăpadă de mătase,
Cum ninge peste brazii din Ceahlău.
Și tot mătase albă se așterne
Pe-un țărm de mare ce l-am vrut al meu,
Când valurile ne foșneau sub perne
Și ne privea din ceruri Dumnezeu.
Să reînvii o clipă risipită
Dintr-un noian de alb rătăcitor,
E pentru mine-o tainică ispită,
Ca cerul pentr-un vajnic zburător.
Și-am să te caut și prin mine, iară...
Poate-ai rămas și eu încă nu știu,
Că n-ai plecat, nicicând, din mine-afară-
Doar, să nu te găsesc mult prea târziu!
Când va-nceta să ningă peste lume
Și albul, să tresară, va uita,
Voi îndrăzni să te mai strig pe nume
Și poate îmi răspunzi, din iarna ta.
......................................................
Doi oameni de zăpadă și-o tăcere-
Atât a mai rămas din tot ce-am fost.
Și eu și tu avem o mângâiere:
C-avem aceeași iarnă, adăpost.
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Violetta Petre. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.