Cireșii sălbatici
era o livadă sălbăticită de singurătate,
între un drum fără întoarcere
și un început de pădure
fără sfârșit,
era o întretăiere a destinelor
în partea aceea a lumii,
numai vara te întâlneam sub
cireșele negre de pelin
tu te îndreptai spre o colină
purtând o rochie albă ca norii,
nici pământul nu-l mai vedeai din înălțimi,
eu gustam amarul cireșelor coapte
și spinii unor măceși
mă tot întârziau prin viață
când voiam să-ți sărut călcătura
și erau atât de amari cireșii
aceia sălbatici,
încât aproape că simțeam gustul
soartei
într-o încleștare
de dinți
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.