Cireşii sălbatici

era o livadă sălbăticită de singurătate,
între un drum fără întoarcere
şi un început de pădure
fără sfârşit,
era o întretăiere a destinelor
în partea aceea a lumii,
numai vara te întâlneam sub
cireşele negre de pelin

tu te îndreptai spre o colină
purtând o rochie albă ca norii,
nici pământul nu-l mai vedeai din înălţimi,

eu gustam amarul cireşelor coapte
şi spinii unor măceşi
mă tot întârziau prin viaţă
când voiam să-ţi sărut călcătura

şi erau atât de amari cireşii
aceia sălbatici,
încât aproape că simţeam gustul
soartei
într-o încleştare
de dinţi

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!