Ajunul Crăciunului
... sau despre frumusețea pierdută a copilăriei
Orașul e în prag de sărbătoare
Din cer curg fulgi pufoși și diafani
La o fereastră stau privind în zare
Un tată cu fiica lui ca de cinci ani
Doar oameni triști tatăl zărește
Decorul e întunecat, posomorât
Un bețivan sinistru tot răcnește
Iar un nebun e groaznic de urât
Miroase sumbru a noxe și canal
Sălbatic claxonează un descreierat
Mașini blocate, trafic infernal
Iar doi golani chiar s-au încăierat
Ce oameni veseli! E fermecător!
Pare-a gândi fetița. Ce sublim!
Bețivu-i pare un colindător
Nebunul se transformă-n serafim
A mir, a cozonac miroase acest ajun
Claxoanele-i par zurgălăi ce-înduioșează
Mașinile sunt săniile lui Moș Crăciun
Și doi prieteni, jos, se-îmbrățișează.
Pruncule Sfânt, în veci te preaslăvim!
Pe Tine care-n iesle Te-ai născut umil
Ajută-ne ca totul să privim
Cu ochi curați, cu ochi ca de copil.
poezie de Gabriel Mihalcea (23 decembrie 2018)
Adăugat de Gabriel Mihalcea
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre nebunie
- poezii despre copilărie
- poezii despre Crăciun
- poezii despre întuneric
- poezii despre tristețe
- poezii despre tată
- poezii despre sărbători
- poezii despre săniuș
- poezii despre sfinți
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.