Zăpezi vor spinteca uitarea
Dezleagă-mă de jurăminte
Eterice și plânse-n poală,
De lacrime-nvelind cuminte
Tăcerea ochilor... de smoală.
Putere dă-mi, c-o răsucire
A coapselor, ce încă ard...
Atinse... fără-mpotrivire
De un sărut, mereu, bastard.
Nebun, te voi urma... oriunde,
Printre atomi și maci, firește,
În universul tău se-ascunde
Speranța, ce mă-ntinerește.
Răscolitor, timid, retoric,
Din gustul sânilor de piatră,
Storc sentimentul... euforic
Al câinilor, care mă latră.
De ce? aceasta-i întrebarea,
A fi sau a nu fi? năuce...
Zăpezi vor spinteca uitarea
Și veșniciile... caduce.
poezie de Constantin Triță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.