Onoarea de a suferi - XXI
Eu cânt. Un cântec îmi răspunde. Dar nu-i ecoul.
Nicicând atât de tare strigât spre mine nu se-ntoarnă.
E semenul stârnit. Și totul mă iubește când eu iubesc.
Așa cum totu-i disperare dacă nimic din mine nu roiește.
Inima mea oglinzi destule are, nu însă și egali.
poezie de Anna Brâncoveanu de Noailles din Umbra zilelor (1930)
Adăugat de Costel Zăgan

Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre muzică, poezii despre iubire, poezii despre onoare, poezii despre inimă sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.