Ca lacătul
Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie și-l înfrunți febril,
în brațe te strângeam ca pe-o statuie
care ardea în simțul meu tactil.
Atâtea ți-aș fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi nevrând să mă divulg
iscam tornade-n juru-mi, să ții minte,
din mreaja îndoielii să te smulg.
Și timpurile, ca-ntr-o odisee,
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit iar tu-mi ești vis întăinuit sub cheie.
Cum să te pierd acum când te-am găsit?!
poezie de Adrian Erbiceanu din De la Anna la Caiafa
Adăugat de Era_noastră
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.