Sonetul cerului tomnatic
Și a-nceput să plouă dintr-odată,
Iar noaptea neagră vălul și-a întins
Pe-o lume de lumină-abandonată,
Cu stele ce sclipirile și-au stins.
Și s-a făcut atât de frig afară
Și-n cerurile ce plângeau în noi,
Încât și sufletele-au început să ceară
Seninul de-altădată, înapoi.
Te-am căutat c-o tainică lumină
Și te-am găsit zâmbind spre-acele flori
Ce-nalță amintirea din ruină
Și-n suflete crează noi fiori.
Ne-mbrățișăm sub cer lipsit de vină,
Albastru și tomnatic, fără nori.
sonet de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.