Strigătul muntelui

Când ceţurile toamnei se ridică
Şi soarele pătrunde prin fereşti,
Tu te ridici, desculţă,-aşa cum eşti,
Iar trupul tău visarea mi-o complică:

Prin ochii-ntredeschişi, lumina zilei
Îmi schimbă doar decorul ce, în vis,
Era ceva mai vag, mai imprecis,
Pierdut, cumva, în spatele idilei.

Căci te visam zeiţa vieţii mele,
Şi numai braţele-mi ţi-erau veşmânt
Pe malul unui lac ferit de vânt,
Sau, poate,-al unui râu, sau printre stele,

Căci nu mai ştiu să-ţi spun ce e decorul
Din visu'-n care,-atât de înfocat,
Te-am învelit în dulce sărutat
Şi m-ai crezut, în noapte, Creatorul.

Mă rup de vis venind, uşor, spre tine,
Şi te cuprind. cu braţul, mă lipesc
De trupul gol pe care-l îndrăgesc
Şi, la fereastră, noi, statui eline,

Privim spre muntele ce se arată
Chemându-ne, spre piscuri să urcăm,
Bineţe orizontului să-i dăm,
Cu ochii, să cuprindem zarea, toată.

Ne-ajunge o privire. Îmbrăcarea!
Ne savurăm cafeaua şi, zâmbind,
Cu ochii de iubire strălucind,
Ne aşezăm, în rucsac, demâncarea.

Nu peste mult, apare-o potecuţă
Pe care-o ştim - am fost de-atâtea ori!-
Se-arată dintr-odat', cum treci de mori,
În ziua care e, deja, călduţă.

Ne poartă prin pădure, şerpuieşte
Şi se opreşte, brusc, la micul lac.
O pauză, aici, ne-ar fi pe plac,
Dar muntele, de piscuri ne-aminteşte...

Privind spre vale, nu-mi ascund uimirea:
Abia de se mai vede lacul meu!
Mă simt uşor, mă simt precum un zeu
Şi-mi strig, privind spre ceruri, fericirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!