Pe scara împlinirii
Cerul îmbie norii-n catarge adormite,
Sleind cu opalin albastrul moale, șters,
Cărările își suflă vânt în bătăturile trudite,
Cercând a-ncetini ireversibil mers...
Căzută-n lăcomia ruginii, osânda înrăită,
Cu verdele răscopt hrănește coase de regres,
Se zbate galbenul în păpădia răzvrătită,
A înfrunta eroic, torid, al razelor exces...
O secetă trezită din marea hibernare
Ascute țipăt frunzei, să umple al meu vers
Și-mi redeschide rana de-ndurare
Din irealul de-a opri, de august, ghes...
Brăzdează nostalgia regrete noi pe față,
Cât palma-i plămădește-un vers de alinare,
Urcând pe foaie această sfântă dimineață,
Ce-și flutură, cerceii vechi, a destrămare...
Și cum mă biciuiesc, să țin în frâu mirarea,
Că nestatornicia timpului sporește-n vers,
Îmi-e rușine-a scrie... dar și destrămarea
Mângâie ochiu'-mi, decojindu-i stres...
Nu că mă tem să-ndur-al brumelor măcel,
Jelindu-i verii nopțile avide de iubire,
Când știu că orice ruinare e-un fuscel
Pe, lungă, scara împlinirii spre desăvârșire.
poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.