În scrumul dimineţii

E vară, dimineaţă, vreme bună,
de-afară se aude ciripit
şi cearta vrăbiilor ce se-adună
pe-asfaltu'-nfierbântat, la cigulit.

Îmi amintesc de unele concerte,
cu ţinta, uneori, un "mare-artist",
pe care fete în bărbaţi experte,
l-ar vrea, dar... merge şi-un instrumentist!

Îmi fac, rapid, o cafeluţă mică,
şi ies cu ea la masa din balcon;
pe-un fir întins, se-aşează-o rândunică,
străină în oraşul de beton.

E-aşa frumoasă, gingaşă, timidă,
c-un tril plăcut, cu roşul de sub gât
continuat de-un alb ca de hlamidă
ce de pe umeri i s-a pogorât.

Un flutur alb apare de niciunde
şi se aşează, sub privirea mea,
pe-o floare, dând să îşi afunde
în trupul ei, întregă fi'nţă-a sa.

E-o lăcomie ce îmi aminteşte
o vreme-n care, tot aşa, şi eu,
gustam ce tinereţea preţuieşte,
trecând, în palmares, câte-un "trofeu".

Şi, dacă mă gândesc puţin mai bine,
sunt amintiri ce, calde, îmi apar
şi sunt frumoase, nu mă pot abţine
să nu mi le-amintesc... până dispar.

Dar una dintre ele tot revine,
ca o cafea cu gustul prea amar,
iar liniştea şi clipele divine
de azi, le tulbură, dar în zadar.

Sunt multe alte amintiri, plăcute,
ce îmi apar în locu-i, de prin fum,
din timpul ce-a trecut pe nevăzute,
lăsându-le, în urma lui, pe drum.

Ţigara mea s-a terminat, iar fumul
se-mprăştie, deja, prin amintiri;
tot ce-a rămas, ca-n scrumieră scrumul,
e, parcă, urma ultimei iubiri.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!