Sonet lunatic
Ne-am furișat, iubito,-n seara cea
în care luna mi-a zâmbit, golașă,
pe o potecă ce părea c-avea
chemarea glumei care se îngroașă.
Ne-am azvârlit, din mers, tricouri, blugi,
șosetele de tufe au fost prinse,
și n-am simțit nici mărăcini, nici rugi,
căci noi aveam călcâiele aprinse.
Lumina Lunii ne-a fost de folos
și am văzut, în clipele acele
întreaga... tu, iar eu... nu mai prejos!
Of, Doamne! catifea era, sau piele?...
poiana... iarba... eu privind în jos...
dar tu, iubita mea, priveai spre stele.
sonet de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.