Veşnică-i doar schimbarea

Suntem corăbii ispitite pe valurile vieţii furioase,
Răsfăţate cu dragoste de larg şi cu-nsingurare,
Ale căror aripi învergate se prăbuşesc fastidioase
Atunci când destinul dă comanda de-acostare.

Suntem granule de siliciu pe nisipuri mişcătoare,
Ce zâmbesc, în toiul nopţii, când le-atinge luna;
Într-o clipă-şi arată molcomirea lor strălucitoare
Şi-apoi dispar în bezna veşniciei pentru totdeauna.

Suntem doar fragile trestii gânditoare, vibrând
Într-un spaţiu convenţional, sub fiecare boare;
Nicio umbră sau frunză din trupul lor plăpând,
Cu celelalte surate, nu obiectivează asemănare.

Când stelele crugului nu vor mai scăpăra
În ochii cu care-aprindeam cândva universul,
Cu multă greutate, mai putea-vom apăra,
În această existenţă, mândria şi interesul.

Când năzuinţele nu mai au aripi şi cer pentru zbor,
Rămâne-va sufletul din noi să-şi descheie cămaşa
Cu mâna altui adevăr absolut, constelat şi izbăvitor
Pe care îngerii-l vor stimula din interior cu cravaşa.

Fremătăm înspăimântaţi printre bucurii şi dureri,
Căutând motive să ne prejmuim cu dorinţe cărarea;
Pentru nimeni, mâine nu mai poate fi ce-a fost ieri,
Omniprezentă şi veşnică, fiind doar schimbarea.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!