Nu mai e vară-n iulie, iubite...
Îmi place să-mi atingă ploaia gândul,
Să-mi spele pân' la oase frământarea.
Mi-aș aștepta-ntr-un nor de ploaie rândul
Și-aș lăcrima albastru peste marea
Ce-și scutură un val doar pentru mine
La țărmul însemnat de vara-n care
Se-mbrățișau săruturi orfeline
Și înfloreau în noi mărgăritare.
Nu mai e vară-n iulie, iubite.
(De ziua mea, a plâns albastru cerul).
Te-aș fi adus din vise ofilite
Dar, eu nu pot să îți dezleg misterul
Tăcerilor cu gust de renunțare.
Te caut prin cotloane clandestine
Și-mi stă pe buze, azi, o întrebare:
De ce-ai ucis grădinile din mine?
M-aș fi zidit o Ană pentru tine-
Poem născut din lacrima durerii
În temelia ta și peste mine,
Tu, zidul nemilos al ne-nvierii.
Îmi place să-mi atingă ploaia gândul
Și să-l trimit la tine să te-adape,
Că ți-a secat, iubite, iar, cuvântul
Și ți-au rămas numai silabe șchioape.
Eu încă te aștept în miezul verii
Să-nsuflețim, din nou, masa tăcerii...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Violetta Petre. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.