Sonetul eternelor suspine
Când vii, îmi pare ziua că-nflorește
Cu zorii în petale aurii
Și revărsări de scânteieri zglobii
În cerul ce-n albastru se gătește.
Mă prinzi în umbre lungi de brațe-ntinse
Și mă alinți în dulcele balans
Din adierea ultimului dans
În care trupurile noastre-au fost cuprinse.
Simt curgerea eternelor suspine
Prin alte ceruri, dincolo de noi,
Lipsite de cântări de violine
Și văd plutind ușor, pe unde line,
În cercuri vii, trimise de-amândoi,
Poeme care vor să le aline.
sonet de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.