Până să vii
Până să vii, timpul se duce
Și pică frunzele de nuc,
În poala clipelor năuce,
Pe care visele-mi usuc.
De undeva, din depărtare
Se-aud trăirile din noi
Și dau iubirile în floare
La umbra neștiutei ploi.
Până să vii, topesc fiorul
Cu simfonii de stele mii,
Și scutur cerul cu piciorul
Ispitelor... și-așa târzii.
Grăbește-te, mă ia păcatul
Ascuns amantelor de ieri,
Deși de el, știa tot satul,
Necunoscutelor plăceri.
Până să vii, se trec și macii
Surâzători... ca un destin,
Răpuși de patimă... săracii,
În albul cupelor de crin.
poezie de Constantin Triță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.