Zeiţa din vis

Dimineaţă de toamnă pe faleza pustie.
Rezemam cu privirea orizontu-n depărtare;
Bătea în flăcări de aureolă purpurie,
Iar sângele solar se disipa din picuri rare.

Totul în jur suferea de nemişcare,
Curioşi, pescăruşii se învârteau în jurul meu,
Chiar şi electronii leneveau în felinare
După o noapte-n care-au dus-o greu.

Păşeam la margine de univers,
Departe de saloane strălucite, pline,
Cu musafiri voioşi, cu chip divers...
Dar o zeiţă se interesa de mine.

Stătea-ntr-un colţ uitat de lume;
Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă.
N-o atrăgeau nici dans, nici glume...
Mă urmărea în vis cu multă teamă.

În goana clipei, privirea mi-a zărit.
Zâmbind, m-a conturat cu coapse de val;
De-a sa răcoare, eu am tresărit...
Pe loc, m-am contopit cu al său mal.

Mă-ntreb: ce-i viaţa? Când judec cu răceală,
La ceas de taină cu-a vieţii mele înserare.
Acum, sunt sigur. Mai presus de orice bănuială,
Zeiţa mea din vis era chiar marea mea cea mare.

poezie de Costel Avrămescu din Însemnări în jurnalul de bord
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!