Căldură mare

Venise Gicu mai devreme-acasă
De cald - păi cum? - ce alt motiv avea
Să lase el băieţii chiar aşa
De capul lor... cu vin de tămâioasă.

Era atât de cald că se lipise
Cămaşa fleaşcă de spinarea sa,
Iar cipilica îi aluneca
De pe chelia care se-nroşise,

C-o tot freca, săracu Gică, des,
Plimbând pe ea, cu o mişcare blândă,
Tichia ce-i părea, acum, osândă
Şi ar fi vrut s-o schimbe cu un fes.

Dar nici căldura nu putea să-nmoaie
Un spirit c-al lui Gică, jovial,
Cu capu'-n nori, distrat, atemporal
Şi care... vrea acum să facă-o baie.

Şi-n timp ce se dezbracă Gică-al nost',
Îi spune-un banc nevestei, nou-nouţ,
Împopistrat cu aburi de vinuţ,
Dar bun şi... nu mai ştiu cu ce-o fi fost,

Căci n-ajunsese bancul lui la cap
Şi Veta,-ncremenindu-şi vorba-n pâs,
A înlemnit când hohote de râs
I-au zguduit ţâţânile-n dulap.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!