Pustiurilor, uneori

NEROSTIT ne priveşte bătrânul oraş şi norii aduc poveşti noi din depărtări. Din turnul cu ceas uimite minutare se uită cum scade timpul în femei. Dar strigătul, strigătul cui să-l cer?

Uraganul pierdut îşi găseşte drum către văi unde aerul stătuse prea mult. Zgomotul păsărilor grăbeşte pasul trecătorului întors către sine.

Râuri subterane văzute cu mintea îşi închipuie stele şi peştii dezmiardă o linişte translucidă; lumina şi amintirea trufaşă a dimineţilor cu prova de cardamom aşteptate

în chilia mea galbenă, care doare, ca să sculptez în ele graţii cu ochii de noapte. Să slăvim labirinturile şi să le dedicăm exegeze verzui!

Pe cer semne de purităţi pedepsite. Vântul duce mirosul de tei către tandreţea mărturisirilor albe.

Clopotul bate
deasupra conştiinţelor,
minţile se zbat
în nimicuri.

Oh, voiaj în absenţă! O melancolie prea grea pentru înălţări de socluri eroilor,

ardoarea sfinţeniei cheamă un sfârşit care-ncepe.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!