Apusul din noi
Târziul apus... tot caută stele,
Tot numără clipe, ispite și-amor,
Din fire de iarbă-mpletește inele
Ce leagă speranțe, risipe și dor.
Îți vine a crede... tăcerile toate,
Trezind inorogul cu fraze firești,
Când visele albe... se vor colorate
De frunzele verii și aripi cerești.
Din poalele seri... păcatul învie,
O umbră pictează nebune iubiri,
Plăcerile vieții... uitarea sfâșie
Cu magice șoapte și tainici zefiri.
Apusul rămâne s-adune argintul
Ascuns în adâncuri ce ard ursitori,
Privirile-albastre deschid labirintul
Și picură-n suflet... încinșii fiori.
Să mergem acasă, iubito, e timpul
Altare din trupuri pe rug să topim,
Apusul să fie în noi... ca Olimpul,
Când zeii îndeamnă rebeli, să iubim.
poezie de Constantin Triță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.