Timpul stagnase împotmolindu-mă în amalgamul trăirilor copleșitoare. Și dintr-o dată îmi era viață plină de esență tare și suflet întreg dăruit lumii fără re...
Timpul stagnase împotmolindu-mă în amalgamul trăirilor copleșitoare. Și dintr-o dată îmi era viață plină de esență tare și suflet întreg dăruit lumii fără regrete și rețineri justificate. Îmi era agonie și dor nesfârșit, îngropat în lutul moale și rece, urlet care sfărâma zidul depărtărilor lăsându-mă goală și pustie în pribegia gândurilor. Cum să-și trăiască inima curajoasă atât de sigur și asumat existența? Cum să învețe să zboare din nou pe un cer senin, cu o aripă frântă a căror stinghii de aur și chip de stele se prinseseră de șoapta unui asfințit palid? Cum să-și găsească omul esența când viața îi face orfan de rădăcinile sale? Apoi îl dăruiește clipelor viu și aproape întreg, mustrându-l pentru frici și neajunsuri închipuite.
Andreea Palasescu (1 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.