Romanţă fără final

Mai ţii minte când, în Casa Sfântă,
Peste prag, păşirăm cu sfială,
Ascultând cum păsările cântă
Arii dintr-o operă regală?...

Spre Altar ne îndreptarăm paşul,
Ne-am jurat credinţă spre vecie,
Şi sfioasă, tremurându-ţi glasul,
Ai jurat, atunci, să-mi fii soţie...

Din icoane, răspândeau mânie
Şi Maria şi Iisus şi sfinţii,
Ce-nsemna, la tine, veşnicie,
Ce-nsemnau bărbatul şi părinţii?...

Care jurământ, când tu-l uitasei
Încă dinainte de-a te naşte?...
Cum să 'nalţi, semeţ, deasupra casei
Steg trădării,-n sfântă zi de Paşte?...

Nu ne-a fost sortită cununie,
Lumânările nu ne-au fost strajă,
Toate-au fost doar visuri pe hârtie,
Aşternute-n clipele de vrajă...

Tu mi-ai scris doar, "Dragă cavalere,
Mă mărit, croieşte-ţi altă soartă,
Nu mai alerga după himere,
Eve vei găsi la orice poartă!"...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!