Oameni de hârtie

Pe trotuarul gri ce umbra-mi susţine,
ai mei paşi au uitat de mine.
În această iarnă târzie,
mâinile-mi reci cad în agonie.
Înainte privesc... nici ţipenie de om...
În juru-mi simt cum creşte un imens adenom.
Cum ar fi să fie cineva să-i pot vorbi
sau umbra-mi cenuşie să o pot albi?
Acest pământ de fier îmi oferă
doar umerii împovăraţi văzuţi din spate, precum o barisferă.
În nefericita amintire inima-mi se strânge,
vechi prafuri dezgropate, antice timpuri atinge.
Dar iată! O secundă, un pas o răsuflare
şi totul devine încremenit sub soare...
Fulgerul orbitor mă surprinde
totul e clar şi mintea-mi se aprinde.
Norii se rup, pământul se deschide şi se pleacă,
aerul se opreşte întins între van şi realul închis în teacă.
Acum şi eu sunt încordată...
ochii-i ridic şi văd oameni de hârtie cum n-au fost odată.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!