Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.
Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.
citat celebru din Wilhelm von Humboldt
Adăugat de Anamaria
Votează! | Copiază!
Nu cunoaștem unde a fost publicat prima dată acest citat. Dacă știi, poți trimite o semnalare.
1 Betty Marcovici [utilizator înregistrat] a spus pe 13 septembrie 2012: |
| Așa este, însă eu cred că destinul nostru, este acela de a crea alte destine. |
2 M. Arin [din public] a spus pe 13 septembrie 2012: |
| Comentariul acesta al doamnei Betty este excepțional. Cu mult peste ce a spus marele Humboldt. |
3 daniel stanciu [din public] a spus pe 13 septembrie 2012: |
| Putem cel mult schimba destine. Cel mai adesea nu in sensul dorit de noi. Crearea destinelor (mai ales ale celor care nu sunt ale noastre) e o misiune existentiala "cu mult peste" puterile noastre. Cred ca "marele Humboldt" a lansat o (surprinzator sau nu) idee mai justa decat cea formulata de d-na Betty. |
4 M. Arin [din public] a spus pe 13 septembrie 2012: |
| Domnule Stanciu, Principala sarcină a fiecărui individ este să se înmulțească pentru a-și perpetua specia. Omul nu se poate sustrage acestei porunci. Destinul său este acela de a crea alte destine. Scopul existenței este înmulțirea. În niciun caz comentariile. Numai înmulțindu-se speciile pot asigura eternitatea lumii vii. |
5 daniel stanciu [din public] a spus pe 14 septembrie 2012: |
| Simplul fapt al nasterii nu e o creatie. Ultima presupune modelarea unui lucru (sau a unei fiinte) dupa un "design" inteligent. Atunci cand oamenii isi indeplinesc ceea ce dvs. numiti "principala lor sarcina", ei nu creeaza, ci procreeaza. Dostoievski a creat personaje memorabile si a procreat (in regim de coaturorat) niste anonimi, lipsiti de "destin" proprii copii. Scriitorul rus si-a achitat datoria fundamentala fata de omenire creandu-i bunaoara pe Raskolnikov si Stavroghin. Destinul lui Dostoievki era acela de a fi un creator spiritual, nu un banal multiplicator al speciei, un posesor de glande anexe functionale. Mai mult decat atat, uneori indivizii umani luandu-si prea in serios rolul de creatori de destine (in acceptiunea dvs.) si-au depasi i intr-atat norma biologica incat la nivelul speciei a devenit necesar un reglaj demografic prin metoda inversa a inmultirii razboiul. Dar sa revenim la fondul problemei. Cuvantul destin are doua sensuri fundamentale: religios si non-religios. In acceptiune religioasa destinul se refera la un curs prestabilit al evenimentelor din viata unui om trasat de o instanta supranaturala. Individul se poate impotrivi destinului sau, dar nu-l poate schimba. Sunt posibile mai multe atitudini fata de destin: acceptarea activa, acceptarea pasiva, impotrivirea si indiferenta. Acceptarea activa presupune efortul individului de a fi in acord cu ratiunea divina care i-a imprimat un anumit sens existentei sale (un destin). Crestinii numesc aceasta colaborare cu zeul teandrie. Acceptarea pasiva sau resemnarea consta in faptul de a te lasa purtat de evenimente, asa cum e plimbata de valuri o sticla aruncata in mare de un naufragiat. Indiferenta implica orientarea individului spre lucruri mai palpabile, spre o existenta investita exclusiv in aici si acum. Bucura-te de clipa, ca si cum totul se termina dupa ce vei muri. Zeii nu exista sau daca exista sunt nepasatori fata de tentativele noastre de a ne depasi conditia de muritori. Impotrivirea rezida refuzul de a fi un manipulat de providenta, de a fi un pion mutat de "Spiritul timpului" pe tabla de sah a Istoriei. Libertatea, sau mai bine zis eliberarea de zeu, de ceea ce el i-a rezervat in acesta viata, devine preocuparea de capatai a individului. Ultima atitudine a condus la cristalizarea unui alt inteles, de factura non-religioasa, al termenului destin. Pornindu-se de la premisele ca omul e o fiinta rationala si libera si ca Dumnezeu e o ipoteza de lucru ar putea renunta s-a conchis ca e posibila o planificare fara o interventie transcendenta a rutei noastre existentiale, altfel spus ca individul uman e capabil sa-si faureasca propriul destin. Destinul ar fi un mers apasat al individului spre idealul de viata pe care si l-a autoimpus. Insa, aceeasta noua ipostaza a destinului e mult mai restrictiva decat prima. Nu toti oamenii au destin, ci numai aceia care lasa urme vizibile in Istorie. Majoritatea covarstitoare a indivizilor n-au destin, sunt entitati statistice cum le zice Noica. Viata multora dintre oameni poate fi rezumata in trei verbe : s-a nascut, a trait, a murit fara ca prin aceasta, ceva esential, destinal sa fie lasat deoparte. |
6 Homo Novus [din public] a spus pe 14 septembrie 2012: |
| Scopul existenței umane este acela de a plămădi un scop pentru existența umană. Înmulțirea/perpetuarea speciei este doar mijlocul (mecanismul) principal prin intermediul căruia existența în cauză capătă un sens via prelungirea sinelui adânc în hăul viitorului. Căci acolo unde este un sfârșit pentru entitatea generatoare de sens, acesta dispare și el odată cu cea dintâi. De aceea, scopul individului este de a-i da speciei un sens, o direcție. Dar individul se poate sustrage cu succes mecansimului principal prin crearea unei opere nemuritoare, reproducând astfel, la o altă scară, umanitatea care i se înfățișează în toată plenitudinea ei. |