Stafia Morții...
În strălucirea neagră, inertă și hidoasă,
Chiar unde niciodată o rază n-a pătruns
Aproape mi-e doar tihna, o țâță ticăloasă,
Din care storc cu sete pentru-al sorții uns,
Să mă prefacă-n lume în fel și chip ascuns...
În umbră albicioasă cu aura zdrelită,
În lacrimă de piatră, întindere de colb,
În teamă la vedere și șoaptă ponegrită,
În cucuvea, păianjen, în liliac sau corb,
În cânt de despletire a unui glas de morb...
Și cine sunt în fața sorții?...
Sunt nimeni sau sunt cineva,
Sunt peste tot și nicăieri
Dar sunt Stafia Morții!...
poezie de Vasile Zamolxeanu (30 martie 2018)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.