Cimitirul
(dedicație lui Vio)
În cimitirul vechi, de mii de ani,
Cu cruci abstracte, care-n noapte stau să cadă
Pe sub streașini de cavouri, sub umbra de castani
Stau și-așteaptă âncă, toți cei ce-au fost odată.
Se-ascund sub lacrimi pruncii... Cu mângâieri de vis,
Pierduți prin generații și ere trec părinții
Și toată lumea pare-un paradis
Și nuntă-i în morminte. Și mult se miră sfinții
"De ce atâta pace?" se-ntreabă uneori,
Căci lumea-i o tavernă și-a mucegai miroase
Aici suntem cu toții, la tâmple cu ninsori
Și lumea noastră este doar un morman de oase.
Dar încă-s sentimente, de- aceea nu murim
Ci doar ne ducem somnul, de când nu știm, în lume
Ne vor cinsti urmașii căci noi prin ei trăim
Și-acolo unde somnul se va opri, sub aripi
De îngeri și speranțe, sub trâmbițe de aur
Domnul Iehova-și va găsi armata-ntinzându-și
nesecatul lui tezaur.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeții
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Nicoleta Ion. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.