Glasul unui sărman pe care îngerul îl ţine de mână

În toiul judecăţii,
senin,
Părinte, renunţ.
Ce văd e mai puţin
decât ce eu, mereu
ştiut-am:
splendoare-a-mbătătoare
a tot ce de când sunt
pierdut-am.
Tu oare-o ştii –
cât de departe
simţirile îmi colindau
când dinaintea
azilului de noapte
tăcut şedeam
în nopţile clare,
de jos, ascultând
a stelelor şoapte?
Câini rătăceau
slobod, în jurul
nepreţuitelor mele
simţiri.
Sub poduri, unde
m-am adăpostit,
avutul inimii
mi-a fost sporit
nemărginit.
Şi neaua din
pantoful scâlciat
mi se topea
la fel de blând,
la fel de lin,
ca lacrimile unui prunc
mângâiat.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (1914, Paris), traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!