Năluca
Mă odihneam pe scaunul nălucii
care plecase până în vecini,
să izgonească din salcâmi toți cucii,
din cuiburile lor de mărăcini.
Năluca apăra comoara fricii
și rătăcea buimacă printre spini
în care se-ascunseseră aricii,
făcuți din ace ruginii de pini.
Un ghimpe, plin de-otravă adormită,
îi înțepă piciorul ca de ceață...
Năluca, dând un țipăt, îngrozită,
se-nfășură în vis, spre dimineață.
Dispărând, fără urmă, 'n veșnicie,
îmi lăsa scaunul, drept moștenire,
iar cucii și aricii mă îmbie
să iau chip de nălucă, fără știre...
poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.