Secunde strâmbe

Nimbul lipseşte în spaţiul cu îngeri răniţi
şi spatele întors către divinitate,
frigul intră prin pereţi, până-n oase,
slăbiciunile omeneşti umplu nimicul
c-un timp ce nu se mai întoarce.
Biserici vechi şi noi toarnă vecernii,
suntem restructuraţi din rugăciuni,
ce cad ca o ploaie, cu grămada,
în cuvinte dezgolite de sâmbure învelit în lumini.
O primăvară nevie umblă pe străzi
buimacă,
ghioceii germinează-n pământ.
Strâmbăm secundele
ca în ele să încapă visele,
ce le purtăm cu noi.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!