În singularul meu

Doar amintirile-au rămas
Şi negrul apăsat sub pas
Doar pomii goi şi fără glas
Şi iarna ce-o inspir pe nas

Pe cerul schimbător un nor
Pluteşte singur şi-un cocor
Ca el mă simt urcând cobor
În singularul meu e dor

Din locul care îl străbat
Un drum cu pietre asfaltat
Cum şerpuieşte şi-i crăpat
Cum trece podul care-i plat

Cu valuri repezi, pe sub el
Un râu subţire, mititel
Cum şerpuieşte, cătinel
Din apa lui bea un căţel

Privesc tabloul negândind
Mă plimb cu ochii şi-i întind
Până în depărtări colind
Absent de mine mă scufund

De-odată clopote se-aud
Şi mă trezesc din stări de surd
În faţă gol bătrânul dud
Mi-l amintesc când era crud

Ce amintiri de om pribeag
Şi mă urmează-n pas beteag
Mă ninge alb pe părul alb
Şi fulgii au un gust dulceag

În singularul meu e dor
Din ce mi-a fost răscolitor
Străbat prin gându-mi călător
Imagini vechi revin şi dor

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!