Când lutu-acesta suferind îngheaţă

I

Când lutu-acesta suferind îngheaţă,
Ce drum ia duhul lui nepieritor?
Nu poate nici muri, nici fi în viaţă,
Când scapă de veşmântu-i trecător.
Neîntrupat fiind, oare purcede
Pe-al fiecărei stele crug ceresc?
Sau umple-ndată spaţiul, de-l vede
Pe boltă ochiul nostru omenesc?

II

Un gând etern şi fără de hotare,
Ce vede tot în cer şi pe pământ,
Ca o privire largă, păstrătoare
A toate câte-au fost şi câte sunt:
Orice-amintire, fie cât de vagă,
Se-arată-n zarea sufletului nostʼ,
Încât cuprinde-ntr-însa lumea-ntreagă,
Cu tot ce este şi cu tot ce-a fost.

III

În haosul ce stăpânea-naintea
Creaţiei pământul, ochiul lui
Se va întoarce, căutând sorgintea
Celei mai ʼnalte bolţi a cerului.
Privirea lui, fixată-n veşnicie,
Se va lăţi spre viitorul, când
Se va fi frânt întreaga galaxie,
Iar soarele se va fi stins, arzând.

IV

Lipsit de patimi, pururi va petrece,
De uri şi de iubiri neprihănit;
Ca anii noştri erele vor trece,
Iar anul ca o clipă... Slobozit
În zboru-i fără aripi, peste lume
Se va întinde gândul lui curat-
Un lucru veşnic şi fără de nume,
Care de moartea însăşi a uitat.

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!