Omul mării
Marea-l va izbi mereu cu valurile,
dar coastele lui albe de piatră spălată
călărind pe pânzele spumei
sau pe hula de fund, sau pe talazurile
cu-albatroși
sunt ale unui om încăpățânat.
El cheamă furtuna, el
trăiește din ea! Instinct
cu temeri care nu sunt temeri,
ci ghimpii extazului,
o licoare secretă, un foc
care-i inflamează sângele
până când acesta devine-atât de rece
încât stâncile par să sară în mare,
și nu marea să le îmbrățișeze. Ele se-avântă
spre larg pentru a prinde navele
sau chiar cerul care
se apleacă spre-a fi sfâșiat.
Acestora el le strigă,
acesta sunt eu! Eu sunt aceste stânci!
În lipsa mea nimic nu poate râde.
poezie de William Carlos Williams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim

Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre stânci
- poezii despre râs
- poezii despre încăpățânare
- poezii despre viață
- poezii despre sânge
- poezii despre instinct
- poezii despre frică
- poezii despre alb
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.