Povestea toamnei
Am lăcrimat când au plecat cocorii
Plutind ușor spre înălțimi albastre
Zburând lăsau din infinitul zării
Pustiu și jar în sufletele noastre.
Când m-am întors, în jurul meu natura
Zăcea pe o saltea de frunze moarte
Și viața-și terminase aventura
Prin crengi hidoase, rupte și uscate.
O liniște adâncă, nefirească
Paralizase-n-mine-ncet voința
Și o imensă rană sufletească
Îmi devenise-acum toată ființa.
Când El văzu nemulțumit acestea,
Chemă cerimea la raport, în goană
Și rescriind de la-nceput povestea
Luă naștere ceva ce-i zice, toamnă.
Arhanghelii își începură treaba
Făcând cerul din cenușiu, albastru
Cu arămiu pictând frunza și iarba
Iar cu portocaliu al zilei astru.
Au pus în suflete melancolie
Și roadele luminii în podgorii
Și-au presărat prin lume bucurie
Și nu mai e urât, când trec cocorii.
poezie de Gelu Crisan
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Gelu Crisan. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.