Fără pro... punere
Mă doare visul neîmplinit, că m-apasă pe creier,
Cum sufletul mă doare că muzica nu mai imită greier.
Și spiritul mă doare îngrozitor că nu mai am izvor de spiritual,
Căci dialogu-i surd, un monolog necult... Mințitul infernal.
Noroc c-am endorfina, propriul drog la ce mă îndurerează
Și pot să-mi port povara pusă-n spate pe nedrept, ce înfricoșează
Până și bietul mâine, ce-l tot sper de bun... și mă înșală
Cu bunii ziși prieteni, ce nu mai sunt de mult... Totu-i tocmeală.
Credința n-am crezut-o, n-are probe, o înțeleg "in... cult"
Și n-am cuvântul aprobat să-l strig, sunt destinat s-ascult,
Iar dragostele m-au trădat și ele, sunt sterile, efemere
Și, anii ce-am iubit și adunat, sunt un complet de pierdere... de avere.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 august 2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.