Cu luna-n chip
Prin case singură se plimbă
o umbră dragă de sidef
și bate-n geamurile ude
cu-n suflet slab, surzit de frunză.
Se lasă un petec gol de craniu
pe mâna dură ca un lut
și umblă simpla, alba, lună
ca o regină printre muți.
Ridică-o mână și strigă-albastru
spre pământenii arși de atomi
și umbrelor le poruncește aspru
plimbarea lor sub mal de scrum
Sunt pictori toți și-au o culoare
ce-o venerează blând și laș
iar pacea setei se desprinde
din ochiul simplu și închis.
Închis e totul. Nu e glumă
și nu-i nimic de necrezut
se-mbulzește o-ntreagă lume
să vadă umbra din amurg.
O liră roză și-apoi un soare
ca un necat murind în mare
și un stilet mâncat de ger
se rupe-n două, ca o mură
Ce lasă roșu-n urma ei,
apus nebun de rege negru
iar umbra veche, aude-acum
plânsul copilului ce crede
C-aievea va trăi pe stele
iar verdele de pe pământ
îi va fi pat, iar luna miere
și va zâmbi, înfometeat.
Dar ziua crește și umbra crește
iat ochii mari sunt tot închiși
și zboară doar aripi ce-n veste
duc norii triști la alt copil.
poezie de Mihaela Tălpău
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Mihaela Tălpău. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.