Omul din luna

Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar şi straniu ce-l au numai nebunii,
Şi morţii, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,
Dar după ironia acestei măşti s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărăţească;
Şi totuşi chipul ăsta îl ştiu de nu ştiu unde…

L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Şi-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Şi tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai văzut desigur, şi-l ştiu, - dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminţii şi nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu faţa liniştită
Cunoşti tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?

poezie clasică de Dimitrie Anghel
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!