Mă jur pe versul meu, copilă
Îmi pun în traistă stropul de rușine,
Căci înnorat e cerul și-i prea mic.
Cobor încet și mă dezic de mine,
Am tot cerut și nu mi-am dat nimic.
Mă răzvrătesc, prezentul ăsta doare
Și nici trecutul nu a fost mai bun,
Trădat sub lună, alteori sub soare
Un singuratic poate sau nebun.
Dorințele se-ndepărtau în noapte,
Eu nu am fost, dar trebuia să fiu.
Nu ascultam al crucii mele șoapte
Ce îmi chema la ea al meu târziu.
Prin vers prea multe vieți trecură
Și în cuvinte-așteaptă alte vieți.
Le curăț cu batista biata gură,
Și sarea asta-a vechilor tristeți.
Să-ntorc ca haina viața asta toată,
Și să privesc iubitul meu pământ,
Căci am visat întreaga noapte-o fată,
Ce îmi citea în brațe-al meu cuvânt.
Cobor să-i caut numele pe stâncă,
E scris adânc pe-al nemuriri frunți.
Aici mă jur cu-o plecăciune-adâncă,
Eu am să merg s-o cer de la părinți....
poezie de Mircea Trifu (Arezzo, Italia)
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.