Amarul visării
Prea des privii și auzii
Nătânge jurăminți;
Necontenit de suferinți
Eu doar știu a șopti.
Eram acolo ceas de ceas
Un zâmbet să aștern
Pe buzele chipului cast
Ce tremura solemn;
În ochii ei neprihăniți
Puteam privi poeme
Și nopți cu strigăte fierbinți
Sub ceruri plini de stele.
Iar timp trecu, dar în declin;
Peste sufletu-mi rece,
Căutător de-al ei senin,
Un alt crepuscul trece;
Prin bezna gândului pustiu
O lună mi s-arată
Ca-n calea sa pe veci să fiu
În visul ce ne poartă.
Și dac-ar fi cum nu va fi
Vreodată să-mi răspundă,
Eu, pesimist cu ochii gri
Aș plânge a mea izbândă;
Căci se cuvine năzuind
Să îi străbat lumină
Prin noaptea minții sale când
Aievea mi-o suprimă?
Cum eu n-aș izbuti nici dor,
Nici promisiuni deșarte;
Ce să-i ofere-un visător
Captiv în realitate?
poezie de Silviu Obreja (10 octombrie 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.