Sonet la sfârșitul toamnei
E miros de rece, totu-i plumburiu,
Vântul e mai tăios ca niciodată;
Tristă pare zarea întunecată,
Ale lunii raze bat în arămiu
Și dimineața nu mai e scăldată
De lumina unui soare purpuriu;
Când împrejur totul este cenușiu
Bolta cerească rar e înstelată.
Vine iar o iarnă înfrigurată
Peste natură ca o pandemie,
Aspru viscol șuieră în câmpie.
Firea noastră este îndurerată
Până se va trezi din amorțire
Tot ce are o viață și simțire...
sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.